…există în ochii tăi și câte simțiri dăinuiesc în atingerea ta. Nu va știi nimeni niciodată despre visele înșirate în jurul meu și pe care ai putea să mi le prinzi în păr. Tu nu ai nevoie să mă citești, deși îmi vine să-ți tot scriu. Îți culegeam cuvinte din propoziții și observam cum vreo chera îți popula singurătatea in chip mediocru, iar accentele vocii apăsate se arătau a opri timpul de acum printr-o dimensiune de prezență strălucită. Erai în anotimpul meu liber și te plimbai agale și cu băgare de seamă când încolo când încoace. Devenise anotimpul meu preferat și totuși aveam momente în care teama mă cuprindea și mă înfricoșa asemenea unui ciclop care mă alerga în vise. De atunci, nu am reușit să te scot din paginile mele, înșirai tooooot felul de idei și apoi te ascundeai. Mă gândeam la ambiguitate și mă tot întrebam cine ești. Nu apucasem să aflu prea multe despre tine. Ai stat ascuns ceva timp, te furișai la mine în grădină și mă priveai de la depărtare fără ca eu să observ.  N-aveam de unde știi, până într-o zi când, curajos, ai venit tiptil către mine și m-ai făcut atentă, eu desculță cum eram nu îndrăzneam să trec apa rece, și-atunci m-ai prins de mână. De-atunci s-au întors anotimpurile pe dos, iar timpul a căpătat o dimensiune străină care se petrecea parcă ceva mai repede în preajma ta. 

Când mă plimbam cu nopțile prin buzunar, am dat peste niște chei și mai adânc găsisem… ceva. Am scos-o și o priveam la lumina clară a lunii.  Mă uitam la ea pe toate părțile și deodată m-a cuprins o căldură ca cea a brațelor tale. În ea se desfășurau valsuri de emoții. Am strâns pumnul și zâmbind ca un copil care primește o acadea, pornisem cu pas mare spre grădina cu trandafiri roșii. Când ni s-au întâlnit privirile, am desfăcut pumnul și am întins brațul tremurând către tine, mi-ai șoptit aproape de lobul urechii: “Și eu”. Căutând cu privirea întrebătoare, m-am clătinat în nedumerire și privindu-mă amuzat, m-ai prins de mână și mi-ai arătat orizonturile tale. 

Și atunci mă-ndrăgostisem.