…m-ai privit cum nimeni nu o mai făcuse înainte. Aveai o privire vorbăreață în gând și atât de blândă încât nici zvăpăiala mea nu reușea să o tulbure. O lăsai să îmi șoptească în timp ce-mi dădeai părul după ureche cu mâna ta caldă. Mă simțeai agitată la fiecare rămas bun și încercai să mă liniștești. E ciudat cum unii oameni preferă să-i vrea pe cei care nu îi vor, și se feresc de cei care îi vor.

Din ziua aia am început să plâng și să râd în același timp, fără să știu măcar ce se întâmplă. Fără să știu dacă va exista un următor bună dimineața, fără să știu dacă îți voi mai simți sărutul pe frunte, fără să știu dacă mă voi putea ghemui în îmbrățișarea ta sau, să-ți aud vocea sau… doar un hey.

De acum, nu-mi rămâne decât să îmi imaginez că ești aici. Că mă ții în brațe când afară tună și plouă tare, că mă săruți dimineața în semn de trezire, că atunci când eu încep să-ți povestesc și uit să mai termin tu mă asculți liniștit dându-mi părul după ureche, că-mi găsești tot timpul câte o poreclă, că mă cerți când sunt mai atentă la tine decât la film, că mă sperii doar ca să te strâng mai tare în brațe, că ai grijă de mine când mă îmbolnăvesc, că te superi când nu-ți vorbesc, că faci cea mai savuroasă cafea, că nu mă bagi în seamă când n-ai chef de mine, că mă faci să râd, sau să plâng cu lacrimi de crocodil, că mă gâdili ca să-mi auzi râsul colorat, că îmi cânți și eu mă fâstâcesc, că mă mustrezi când fac nebunii, că mă întrebi tot timpul ce-i? că mă faci să-mi fie dor, că ții la mine.

Așa că, nu-mi lua toate astea. Lasă-mi imaginația pentru că e tot ce-mi va fi rămas. Iar amintirile… mi-e teamă că mă vor întrista, și nu aș vrea să fiu tristă atunci când mă voi gândi la tine. Iar tu, de-ți va zbura vreodată gândul, departe-departe, către mine, să-ți amintești cu drag de pupilele mele mari. Și poate într-o bună zi vei înceta să mă mai pedepsești pentru faptul că te plac atât de mult.