… zenul rastafaric cu minciunile tale. Hop țop nu știu de unde ai apărut și ai început să îndrugi de mi se făcea greață. Cred că m-am și mirat verbal românește… vai de zenul meu! Nu mă înțelege greșit, dar nu am apetisme pentru mitomanie. La început am zis că… eeei n-am eu nici o treabă, așa că nu mă afectează. Pe americănește nu dau un căcat. Apoi mi s-a părut amuzant și am zis că vrei să te scoți din rușinea în care erai și nah… ai fost nevoit să minți. După care am zis dă-o-n mă-sa de treabă, dar mă-sa n-avea nici o vină. După o vreme am realizat eu că tu minți compulsiv, din reflex. Minți datorită unui complex de inferioritate, minți ca să te pui în valoare, minți ca să fugi de realitate, minți pentru că naiba știe de ce minți tu atât. 

Că așa îi minți și pe alții și că îți creezi cinșpe mii de personalități pe care să le trăiești în fiecare zi, dar nu ai atâtea zile. O să mori în minciună, o să crezi că ai murit când de fapt te minți singur. Minți atât de mult încât devii prost și nici nu ești în stare să vezi că-mi dau seama, sau ești atât de prost să crezi că eu sunt proasta de fapt. Te-am lăsat să văd cât poa’ să mintă un om. Până unde și până când. Și am văzut, până unde o fi și până când o fi. 

Nu am nevoie de minciunile tale de doi bani, că minciunile tale sunt de căcat, iar mie nu-mi place căcatul. Cui îi place căcatul să vină la tine că tu minți de crapă căcatul. Minciunile tale mă sictiresc și sunt neinteresante.

Pute îngrozitor.