Nu s-a mișcat deloc de lângă ea. Zi și noapte era acolo lângă patul ei în spitalul acela necunoscut. Habar nu avea cine era. I-a spus numele lui, de parcă ar fi trebuit să fie de-ajuns. Ea nu-l cunoștea, sau nu-l mai cunoștea dat fiind cele întâmplate. Era un bărbat frumos, chipeș, cu trăsături masculine de invidiat, cu părul rebel și ochi misterioși. Se întreba dacă nu cumva a greșit salonul. Când i-a prins mâna în palma lui, a simțit o atingere caldă și plăpândă, iar privirile lor s-au întâlnit. S-a aplecat către fată și i-a șoptit “Nu te teme, va fi bine, vei vedea”.  Să nu mă tem? Nici nu știu cine ești și de ești aici, sau ce vrei de la mine? A încercat să schițeze un gest care nici nu refuza ideea, dar nici nu o aproba.

Cele trei zile acolo au făcut-o să se simtâ captivă unde tot ce avea și vedea era el. Nici dacă ar fi vrut n-ar fi putut să evadeze pentru că el avea obiceiul să adoarmă pe marginea patului și să-și întindă brațele lungi până o cuprindea într-o strâmtoare, plăcută de altfel. Dimineața se trezea înaintea ei și îi mângâia părul atât de ușor încât să nu o trezească. Știa că îi place cafeaua, cred că știe mult mai multe despre mine, și îi prepara mereu câte un pic, pe care o ținea într-un termos ca să stea caldă până se trezea și ochi verzi. Își făcea griji când vedea că nu se putea descurca singură și o ajuta de fiecare dată. Știa cât îi displăcea să o ajute cineva, iar asta îi îndurera privirea. Faptul că era cu ea o ajuta să își revină mult mai ușor.

L-a întrebat “cum am ajuns aici și ce s-a întâmplat?”, ca răspuns a primit aceeași privire îndurerată. A sărutat-o pe frunte și i-a zis: “pui prea multe întrebări, așteaptă și vei afla totul”. Totul… cât de mult sau cât de puțin o însemna totul? Avea atât de multe întrebări și nedumeriri și îi era și teamă că nu știa ce se întâmplă cu ea. O trecuse un fior cât Himalaya de mare când i-a simțit buzele pe frunte. L-a privit insistent, iar el i-a zâmbit cald. Nu știa nici dacă are familie sau ce an e. Pe moment, s-a gândit că poate se află în anul lui, și dacă ar fi așa, oare cum sunt anotimpurile lui?

După externare, a strigat-o pentru prima oară pe nume. Hmmm, trebuie să fie ceva serios de-mi spune pe nume. I-a explicat că va trebui să aibă grijă de ea o periodă de timp până își revine, iar perioada asta îi va permite ei să-și dea seama cine e el și cine este ea și, și, și. Și-au pornit spre nicăieri, el vorbea, ea îl asculta cu ochii mari ațintiți către el. Avea impresia că uneori îl speria când se oprea și o întreba “ce-i?”. Ești atât de captivant când vorbești într-una. Continuă, nu te opri. Îi răspundea scurt: “nimic”. Nimic pe dracu, mi s-au înmuiat picioarele zici că sunt de jeleu, și abia mă pot stăpâni în prejama ta. Din câte îi spunea el, a dus-o în aceleași locuri în care au mai fost, mulți nicăieri perfect de diferiți, ca să-și poată aminti câte ceva.

Ea nu avea de unde să știe, putea să o ducă oriunde, totul era nou pentru ea de fiecare dată. Și el era la fel de enigmatic. Îi descria totul în detaliu și atât de frumos o făcea, parcă i-ar fi citit din povești. Îi adora vocea, ar fi putut să-l asculte fără să se plictisească vreodată. Când venea noaptea îi spunea “uite, așa te-am ținut tot timpul în brațe și la fel se împleteau trupurile noastre ca și acum”, apoi i-a dat părul după ureche. În acel moment a simțit ceva puternic ca niște fiori ce îi treceau prin tot corpul. L-a privit insistent, iar el i-a zâmbit cald. Atunci a fost singurul moment în care s-a simțit în siguranță, în brațele lui.

A adormit după ceva vreme, nu-i ieșea deloc din cap “o perioadă de timp”, de ce doar o perioadă?