…încât nu-mi vine să ies din casă. N-am mai ieșit din casă de la crăciun, și mi-e bine. Aș sta toată ziua sub plapumă, între perne și între gândurile mele, iar pisica îmi toarce cald mereu. Mi-aș închide telefonul să nu mă mai caute nimeni, primesc tot felul de invitații la petrecerea asta de an nou și nu stiu cum să le mai refuz frumos. Le mulțumesc că s-au gândit să mă invite, dar chiar nu-mi arde. Se schimbă anul, doar atât, nimic mai mult. Dacă nu am avea mijloacele astea de măsurare a timpului, a greutății, a distanței, nu am mai ști ce zi e, nu am mai ști cât de ușor sau cât de greu e, nu am ști cât de aproape sau de departe ne aflăm și nici cât de fericiți sau de triști să ne simțim. Un singur lucru nu se poate măsura, și cred eu că acela e iubirea. N-ai cum să spui “te iubesc mult”, iubești sau nu iubești. Cum ar suna “azi te iubesc mai puțin”, nu, poate doar “azi sunt supărat/ă pe tine și atât, dar tot te iubesc”. Nici nu e necesar să o spui până la urmă, că se simte nu se anunță. Dar nu despre dragoste vreau să vorbesc, e atât de frig afară încât aș vrea tare mult, mult de tot să mă aflu într-o cabană între munți, unde să nu fie pic de om pe acolo, doar eu și natura, cabana și un foc aprins într-un șemineu. Cred că mă pricep să aprind un foc, deci poa’ să fie și stins ca să zic așa. Să stau într-un fotoliu destul de mare încât să nu fiu nevoită să mă chircesc în el, să am o cană cu ciocolată caldă și atât. Să privesc focul cum arde nemilos orice bucățică de lemn și cum spulberă cenușă. Să văd cât de puternic poate fi focul și cum mistuiește totul în calea lui, dublu nemilos. Ciudat sentiment și dorință mai am. Și gândurile toate îmi sunt ciudate, e interesant. Astăzi am fost nevoită să cobor până la magazin că nu mai aveam țigări, vai de mine! A durat o veșnicie doar să mă îmbrac, până și eu mă plictisisem, haine groase urăsc să mă îmboșcănez ca să nu-mi fie frig. Plus că trebuia să le caut, că încă mai sunt cele de vară pe rândurile de la nas. Nici ghete nu am dacă mă crezi. Și cred că va trebui să ies să-mi cumpăr că aici la colț nu aduc ghete. Și să vezi aventură prin zăpada ce-i afară, că au închis aștia drumurile, au anulat zboruri…dar sper că prin oraș nu e așa grav și că o să ajung până la magazinul de încălțăminte și o să mă să și întorc…cu ghete noi în picioare. Vreau la cabană, prin teleportare vă rog, în șosete merg, pe cuvânt. Știu de ce mă simt așa. Încearcă să îți imaginezi un cartier plin cu blocuri turn de 8 sau 10 etaje, cu străzi înguste, zeci de mașini parcate pe o parte și pe alta a drumului de la un capăt la altul. N-ai loc să respiri, dar să mergi. Trotuare…ce-s alea? Poate ne răspund primarii. Și nah locuiești și tu într-unul din miile de apartamente suprapuse, la fel de înguste precum străzile și nu ai ce să vezi pe geam decât celelalte zeci de blocuri. Cu magazine la botul calului, pentru leneși ca mine care nu vor să iasă din casă pe o vreme ca asta. Și cum te uiți pe geam vezi instalația vecinului din blocul de vizavi cum licăre în cinșpe mii de culori și clipocește de te obosește…cred că n-o scoate din priză nici ziua, normal că vreau să stau în pat. Dar tre’ să stau în pat cu spatele la geam că e un felinar care bate fix în geamul meu, și cu zăpada de afară parcă mă simt pe scenă sub lumina reflectoarelor. Magazinul de jos zici că e BELLACOR (“embrace the magic”) e plin de instalații luminoase și decor de crăciun, dar e de fapt magazin alimentar. Acum te alimentează cu durere de cap când te uiți la el. Cum să nu-ți dorești să privești un foc arzând cuminte într-un șemineu decât nebuneala aia de culori alternative. Nici nu vreau să-mi imaginez ce e pe la magazinele astea mari, agitație, lume multă și disperată să facă “ultimele cumpărături” de parcă ar veni sfârșitul lumii. Cred că dacă ar mai exista brutării ghici ce-ar face românul? Da, coadă. Și nu din aia simțită în care fiecare stă frumos și își așteaptă rândul, ci îmbulzeală să mai prindă pâine că în zile ca astea, de “sărbătoare” românul ia câte zece paini, ce contează că nu o mănâncă pe toată și apoi o aruncă la gunoi că s-a învechit, doar nu vrei să rămână flămând. Și apoi se plânge că s-a făcut cât o vacă, așa e românul, bătut în cap, și-o face cu mâna lui și apoi se plânge. N-o să înțeleg niciodată de ce românul tre’ să gătească “de sărbători” cât pentru o armată întreagă, de ce n-ar face asta în fiecare zi? Că sunt magazinele închise? Acum sunt o mie de non stopuri, de aici și numele, nu se închid niciodată, nici măcar de “sărbători” și găsești acolo mâncare cât să supraviețuiești o gălăgie de vreme. Aaa, că vor să dea de pomană? Dar o sticlă de whiskey, sau un pachet de țigări de ce nu dă nimeni de pomană? Că îți ajunge sufletul în iad dacă le primești? Eu m-aș risca. Mă întreb când o să se oprească românul să mai trăiască în superstiții? Când? Când o fi… Când o să înceapă să realizeze că strictul necesar nu-ți aduce o viață grea? De aia se numește strict necesar. Românul când merge la cumpărături nu se întreabă ”ce am nevoie?” ci ”ce mai vreau?”. Suntem un popor nemuțumit și observ că am ajuns să fim nemulțimiți de noi înșine. Prin strict necesar mă refer la decență, nu improvizație sau lăfăială. Că de aia mor atâția la noi, asfixiați de fumul sobei, și alții se lăfăie cu aur pe coamele leilor decorativi din curte.

Am noroc că încă mai găsesc ceva de mâncare prin frigider și cred că mi-ajunge până se termină căpiala asta și până atunci poate se mai topește și din zăpadă. Dar atunci începe alt calvar…