Mă aflam într-un loc unde era liniște, și atât. Ascultam cum se vestește sosirea toamnei. Fâșâit de frunze, vânticel și zborul păsărilor. Crengi legănate, ghinde și flori maro, galbene, vișinii sau nu contează, toate pictau armonios peisajul auriu, iar eu întinsă deja pe covorul de frunze rătăceam prin gânduri.

Deodată îmi șoptește cineva de nicăieri, refuzam să cred că ai fi tu. Tu nu prea ești, și ar fi ciudat să ne întâlnim inopinat în toamna asta frumoasă, celelalte anotimpuri ar fi invidioase că îmi încălzești palmele și că-mi săruți nasul, că mă îmbrățișezi când vântul îmi micșorează ochii și că-mi aduni frunzele din păr. 

Mi-ai spus ceva, dar nu am înțeles și nici nu ai repetat, ai preferat să mă faci să simt. Că ești acolo undeva chiar dacă nu te văd, că știi când zâmbesc chiar dacă ai ochii închiși, că uneori pleci atât de departe cu gândul încât nici nu e nevoie să întreb unde ai ajuns, revii mereu chiar dacă trebuie să iei un avion la întoarcere. Că ți-a fost un pic dor de mine atunci când mă iei în brațe și mă lipești de tine, că mă știi supărată când fața mea exprimă nimic. Că nu-mi convine ceva când fac ochii mari, că ești supărat și-mi plouă în grădină, că ești fericit și uite soarele cum pălește când radiezi.

Îmi spui multe când taci. Când îmi vorbești, învăț. Te ascult printre cuvinte și tonalități. Ești destul de probat ca să știi de acum ce e mai bine. Iar de rău vrei doar să mă ferești, dar la fel, simțindu-l. Ca un copil care nu mai pune și a doua oară mânuța dacă s-a fript la sobă.
Și cum stăteam pe patul de frunze și îți ascultam povestea șoptită în gând, am ațipit. Am visat cum primii fulgi de zăpadă cădeau pe umerii hainelor noastre, cum pașii noștri lăsau urme împreunate în omăt. Cum te necăjeai când râdeam de nasul tău roșu și îmi găseai tot felul de porecle ca să îmi reduci din hohote. Am visat nesiguranță, mângâieri, dor, fericire, nopți nebune, lacrimi, atingeri, gemete, două cești de cafea și o alarmă enervantă, am visat că visam, am visat la tine.