…către Vest, acolo unde soarele apune mereu. Îmi place pentru că fiecare zi aduce o nouă seară, în unele reușesc să te văd, în altele te visez.
Trec prin mulțimea de călători și bagajele lor, eu nu am luat nimic cu mine, nici măcar haine… te port pe tine. Nici de ceas nu am nevoie pentru că mi-ai oprit timpul atunci când am dansat pentru prima oară în ploaia violetă. Îți amintești? Era tot seară, trecut de 12, câteva lumini chioare, iar afară chiar ploua. Paltonul meu era de aceeași culoare ca ploaia, iar tu purtai haina de raiat.
Nu am nici cântăreții în urechi, aud numai sunetul corzilor de chitară un pic dezacordată, îmi sună a blues.
În drumul meu, mă opresc la un concert de-al tău, mă privești de pe scenă, eu de sub masă, m-am prelins nițel de pe scaun când te-am văzut. Apoi mă săruți pe frunte, iau atingerea ta și plec mai departe. Mă întâlnesc cu amicii tăi un colț mai încolo. Au încercat să mi te scoată din cap cu cleștele, să mi te fure din gând și să-mi răpească atingerea ta, dar nu au reușit, am ascuns-o bine unde personaje ca ei nu vor putea ajunge niciodată.
Unul a fost mai insistent și a mai încercat o dată, de parcă avea ceva cu tine și i se părea lui că nu îmi stai bine în păr, s-a rătăcit în propria-i plăsmuire.
Din cauza lui am pierdut și trenul, dar l-am luat pe următorul, voiam să prind apusul de la mansardă și am reușit. Dimineața următoare am băut cafeaua dintr-o ceașcă albă, se potrivea cu tricoul tău.
M-am urcat înapoi în tren, de data asta eram îmbrăcată în sărutările tale gingașe, iar în păr mi-am pus fum de ţigară. Trebuie să ajung în Vest, dar nu am bilet. Dacă mă dă jos la următoarea oprire nu mă las, voi tot încerca. Mi-ar plăcea să ni se înnoade drumurile la un moment dat aşa cum se împletesc picioarele noastre când dormim.
Revin în centru…al atenției tale, al oraşului nostru, al brațelor în care mă simt fericită, atât cât pot, atât cât mă faci… și adorm. Oare visez?

Foto: http://reptilianul.blogspot.ro/2013/07/societatea-de-asigurari-nationala.html